Sistemul de operare MS-DOS

    
Observatie:
Trebuie sa explicam o conventie care poate crea confuzii in explicatiile care urmeaza. Fie un director A care contine un alt director B, iar acesta contine la randul sau un fisier C. In acest caz nu putem spune ca directorul A contine fisierul C, deoarece un fisier (sau subdirector) nu este continut decat de catre
directorul in care este declarat. Totalitatea fisierelor si directoarelor dintr-o asemenea structura arborescenta formeaza un sistem de fisiere. Un sistem de operare poate contine unul sau mai multe
sisteme de fisiere si are rolul de a asigura gestiunea acestora.
Cum poate accesa utilizatorul un fisier anumit dintr-o structura de directoare?
Fiecare fisier are un nume; in cazul sistemului DOS, numele unui fisier consta din doua parti:
- numele propriu-zis, care consta din 1-8 caractere (litere, cifre etc.)
- extensia, care poate avea pana la 3 caractere sau poate lipsi In sistemul DOS nu se face diferenta intre literele mari si cele mici.
De asemenea, numele directoarelor se formeaza in acelasi fel ca si numele fisierelor obisnuite. Nu este permis ca intr-un director sa existe doua sau mai multe fisiere cu acelasi nume. In schimb, este posibil sa existe mai multe fisiere avand acelasi nume, dar aflate in directoare diferite. Rezulta ca un fisier este caracterizat in mod unic de numele sau complet, care consta din numele fisierului, precedat de lantul de
directoare prin care se poate ajunge la fisier pornind de la directorul radacina. Cand este scris un asemenea lant (numit si cale), caracterul care separa intre ele numele directoarelor este simbolul "\". In practica s-a constatat ca, de cele mai multe ori, utilizatorul lucreaza perioade lungi de timp in mod preponderent cu fisierele dintr-un anumit director (ceea ce este normal, deoarece structura de directoare a fost creata tocmai pentru a permite gruparea fisierelor dupa rolul lor). Intrucat este relativ greu de a scrie de fiecare data numele unui fisier precedat de calea pe care se afla in sistemul de fisiere, s-a introdus notiunea de director curent. Directorul curent are proprietatea ca toate fisierele (si subdirectoarele) pe care le contine pot fi identificate prin numele lor, fara a mai trebui precizata si calea. Pentru a evita conflictele, un sistem de fisiere nu are decat un singur director curent la un moment dat. Utilizatorul poate schimba directorul curent in orice moment, dupa dorinta. Sa dam cateva exemple de nume de fisiere:
\programe\tp\turbo.exe
\dos\ansi.sys
\autoexec.batfisier1.txttemp\fisier1.aux
In primele trei exemple se observa ca primul caracter al caii este "\", ceea ce inseamna ca se porneste din directorul radacina. Al treilea exemplu reprezinta un fisier aflat chiar in directorul radacina. In ultimele doua exemple, deoarece primul caracter nu este "\", calea porneste din directorul curent. Asa cum am afirmat, pot exista mai multe sisteme de fisiere la un moment dat.
In primul rand, orice calculator contine mai multe dispozitive de stocare - o unitate de disc flexibil si unul sau mai multe discuri hard. In al doilea rand, un disc dur poate fi impartit in mai multe zone independente una de alta (numite partitii), fiecare dintre acestea continand cate un sistem de fisiere, de asemenea independent de celelalte. Trebuie deci gasita o forma de a diferentia fisierele aflate in sisteme de fisiere diferite, deci in structuri de directoare diferite.Solutia adoptata de sistemul DOS este de a denumi fiecare
sistem de fisiere printr-o litera urmata de simbolul ":". Astfel, unitatile de disc flexibil sunt desemnate prin literele a: si respectiv b:, iar discurile dure si apoi unitatile CD-ROM, precum si alte dispozitive de stocare, primesc literele c:, d: etc. Aceasta litera precede denumirea fisierului, precizand astfel in care
sistem de fisiere trebuie cautat fisierul respectiv. Din aceste motive, sistemele de fisiere se mai numesc unitati de disc, iar literele asociate lor, litere de disc. Similar directorului curent, exista si o unitate de disc curenta, avand un rol analog. Practic, toate numele de fisiere (precedate sau nu de calea de directoare
corespunzatoare) de pe unitatea curenta nu au nevoie de a preciza care este unitatea pe care se afla. Mai mult, fiecare unitate are propriul director curent. Desigur, utilizatorul poate decide atat unitatea curenta, cat si directoarele curente pe toate unitatile de disc.